Waiting for August: AdDOC#3

Un articol de Dalesia Cozorici


Festivalul AdDoc a tratat în fiecare an, teme fundamentale şi actuale pe care adolescenţii au dorit să le dezbată în licee lor ulterior. Ceea ce am conștientizat din discuţiile celor 30 de adolescenţi , împreună cu Ioana Brăilescu, Oana Ghera, Petra Dobruska, Maria Mandea şi Nicu Lazur, este faptul că atunci când vine vorba de migraţie, toţi am fost, suntem sau urmează să fim afectaţi, în diferite măsuri.

Aportul cu care a venit fiecare dintre adolescenţi a ajutat la purtarea unor discuţii antitetice, am pornit de la tema migraţiei şi a mobilităţii şi am ajuns fără să conştientizăm la subiecte precum foaia albă la simulare, presiunile studenților de a pleca sau de a rămâne, disecţia sistemului curent sau poveştile de viaţă ale vecinilor şi ale rudelor, şi oricât aş dori să continui pe oricare subiect enumerat, mă voi opri la un documentar ce cuprinde în mai mare sau mică măsură durerile noastre adolescentine, pe care mulţi dintre noi poate le-au conştientizat la alcătuirea acestei ediţii a festivalului despre migraţie: "Waiting for August", în regia Teodorei Mihai.

Într-o manieră intimă, documentarul deschide spre observaţie relaţia părinte-copil, în contextul plecării mamei în străinătate, la muncă. Cazul nu este singular deoarece în jurul nostru acest fenomen de migrație economică există mai proeminent odată cu anii 90 însă nu numai, şi cu siguranţă dacă noi nu am experimentat această postură în care familia alternează între două ţări, prietenii noştri sau alte cunoştinţe au făcut-o, dovadă fiind studiile naţionale care atestă că în anul 2008 existau 350.000 de copii cu părinţi plecaţi în străinătate.

Liliana, mamă a şapte copii, este exact în postura în care trebuie să caute o modalitatea de a oferi copiilor un trai mai bun, mai ales că familia este formată din vârste de la 5 până la 18 ani, iar evoluţia şi necesităţile lor diferă.

Firul narativ este preluat de Georgiana, o adolescentă de 16 ani care se confruntă cu această dramă domestică. A început să-şi formeze o privire matură asupra propriei vieţii încă din momentul în care necesitatea de a intra în rolul matern a năvălit în familia din Bacău, odată cu plecarea mamei în Italia.
Documentarul ce duce mai mult pe o pantă de studiu de caz, este de fapt destul de dinamic în compoziţie, fiind alcătuit atât din cadre exterioare (mici internoduri ce fac tranziţia de la un anotimp la altul, de la plecarea mamei până la evenimentele ce construiesc viaţa socială a Georgienei) , dar şi o mare parte de cadre interioare, din micul apartament în care cei şapte copii trăiesc.
În acest spaţiu acţiunea se dilată, şi putem aprecia altfel relaţia între cei mici şi cei mai mari. Poate cel mai sensibil moment este așteptarea pachetelor de dulciuri, şi nu pentru că nu ar găsi aceleaşi produse, ci pentru că ştiu că mama lor a pregătit acel pachet. Iar prin convorbirile telefonice se mai păstrează contactul cu mama lor, care continuă să îi motiveze în privinţa şcolii sau altor probleme pe care le întâmpină copiii.

Din-râs-în-plâns este şi contrastul creat de telenovele care se urmăreau în timpul liber, de viaţa ideală prezentată şi de importul unor standarde de care copiii erau fascinaţi. Nişte frânturi care mai aduceau culoare în mica cămăruţă şi care ironic, completau dialogurile între ei.

Catalizatorul familiei, Georgiana trebuie să experimenteze emoţiile examenelor de capacitate, ieşirile cu prietenii şi dramele adolescentine, în într-un plan secund, pe prim plan aflându-se grija pentru fraţii mai mici şi treburile casnice. Copiii nu trebuie să se lupte doar cu propriile probleme dar şi cu reacţiile celor din jur şi criticile aduse atât mamei lor, cât şi întregii situaţii.
Regizoarea nu lasă un verdict la final, situaţia este poziţionată oarecum de unde a plecat iniţial. Acest cerc vicios între ce este mai important: banii? sau confortul? care nu mai este considerat confort, din cauza lipsurilor. Încercările Teodorei Mihai de a exploata aerul de străinătate, redă nu doar la nivel local, o imagine din interiorul unui vulcan ce stă să erupă din punct de vedere sentimental.

Dacă v-aţi gândit vreodată la cât de bine ar fi dacă aţi rămâne singuri cu fraţii voştri acasă, poveste Georgienei cu siguranţa vă va face să empatizaţi într-un alt fel cu sentimentul de libertate, la care vă aşteptaţi, şi la care se adaugă un accent sumbru pe fonul etnic – cum spuneam, pătat de sentimente.

„Liliana mi-a spus odată – nu știu dacă e interpretarea mea sau dacă au fost cuvintele ei –, dar eu am impresia că o parte din motivul pe care l-a avut ea să mă lase să filmez este, pe de-o parte, pentru că voia o amintire a copilăriei pe care ea nu o are. Nu este cu ei. Îi lipsește copilăria propriilor copii. Deci filmul e ca un suvenir, o amintire frumoasă.” Interviu realizat de Gabriela Pițurlea, pentru DoR (Decât o Revistă), 2015

Login